Ocupatia de baza a locuitorilor a ramas cresterea animalelor, ca rezultanta fireasca fiind dezvoltarea mestesugurilor taranesti beneficiare de materiile prime rezultate din aceasta indeletnicire, intre care se detaseaza cojocaritul. Privind calitatile sale artizanale, se poate conchide ca si-a castigat dreptul de mestesug prin excelenta artistic. Fara a neglija aspectul functional, prin modificari flagrante de croiala, elementele artistice completeaza in mod fericit piesele de port realizate in toate cojocariile, piese care corespund perfect conditiilor de clima existente in zona.

Se poate observa chiar o usoara amplificare a croiului in vederea sporirii spatiului decorativ, ceea ce duce la o usoara crestere a lungimii bonditei si cojocului sau chiar a umerilor bonditei cu prim de dihor.

Daca in vechime ornamentica pieselor de cojocarit traducea integrarea sociala a purtatorului, piesele moderne de port au sters diferentierile existente, fiind in general marcate prin nesemnificative modificari care tin mai mult de compozitia ornamentala a decorului si nu de schimbarea materialului propriu-zis. Sub acest aspect, nu inseamna ca oricare individ din comunitatea sateasca isi poate permite confectionarea pieselor de port supuse discutiei, intrucat preturile practicate depasesc cu mult limitele rezonabile ale purtatorilor de ‘straie nemtesti’, deci incifrand automat o dovada expresa de harnicie, cat si de bunastare a purtatorului.

Inainte de a analiza mestesugul propriu-zis, se poate mentiona faptul ca trecerea spre artistic are loc in momentul in care dintr-un mestesug practicat invariabil de catre numerosii baci in perioadele in care nu sunt cu stana la munte devine un mestesug de breasla practicat de persoane specializate care renunta la alte indeletniciri si care raspund astfel comenzilor ferme ale colectivitatii, solicitand in general piese unice, nerepetabile, iar in cazul tinerilor casatoriti, sub forma de pereche.

Pe de alta parte se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizari tot mai perfectionate ale acestor piese de cojocarie. Cojocarii prelucreaza in general pieile de oaie si de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confectionarea pieselor de port sarbatoresc, ci numai la piesele de purtat sau la fuspelturi – cergi sau plocazi captusite cu blana, folosite ca invelitori sau ca asternut.

Piesele supuse prelucrarii trebuie mai intai dubite (tabacite). Operatiunea consta in acoperirea pe partea jupita cu un amestec de tarate de grau, chisleac sau zer si sare, dupa care se ruleaza si se aseaza intr-un ciubar, la cald, unde sunt lasate sa dospeasca aproximativ o saptamana. Urmeaza spalatul, uscatul la umbra si apoi trasul cu carligul, dupa care urmeaza inalbitul, utilizandu-se nalba – sos de ipsos – imprastiata pe toata suprafata si apoi raderea cu ajutorul unei raspe speciale, de obicei confectionata dintr-un capat de coasa fixata intr-un maner de lemn.

Trebuie sa aratam ca fiecare cojocar avea propriile sale retete de prelucrare, atat ca reteta a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie, cat si al momentelor optime de prelucrare ulterioara, care sub aspect de transmitere al mestesugului, erau destainuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urma fiind specifica doar atelierelor orasenesti. Pe de alta parte, nu se prelucrau cantitati mari de piei, ci doar strictul necesar realizarii comenzilor imediate.Pieile negre de miel sunt folosite pentru confectionarea bonditelor, iar cele albe pentru confectionarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, inclusiv portul ocupational al butinarilor.

Nu ne oprim asupra confectionarii caciulii sau a cusmei, care in comuna bucovineana are o forma specifica, ingustata spre varf, confectionata din pielicele de miel de culoare neagra, mai recent si brumarie, ci vom starui mai mult asupra bonditei care cuprinde numeroase forme, ramanand piesa reprezentativa a portului, putand fi purtata chiar si sub cojoc si sub suman, in toate anotimpurile anului. Tipologic se poate stabili evolutia ei incepand cu secolul al XIX-lea, cand informatorii descriu bondita lunga cu clini in poale, ornamentata cu prim de miel. Prima atestare a bonditei cu prim de dihori, respectand acest croi, este din anul 1848, apartinand lui Dumitru Ursu din satul Delut, piesa despre care urmasii acestuia, care au prezentat-o, spuneau ca ‘era cea mai strasnica bondita pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea.’

Sfarsitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bondita scurta, cu primul din ce in ce mai lat (primul este o garnitura care se pune la marginea caciulilor sau a partii de jos a hainelor si este facuta din blana neagra de miel)           iar ca ornamente braiele batute, frumos ordonate, incadrand marginea interioara a primului pe toata lungimea lui. Inceputul secolului al XX-lea, introduce primul tesut, de culoare neagra, care coexista impreuna cu primul de miel si cel de dihor, acesta devenind din ce in ce mai lat.

Primul tesut era de doua feluri: din lana si din matase, de culoare neagra. In aceasta perioada, mesterii cojocari introduc in decoratia braielor batute, precum si a ornamentelor cusute pe petele de ierha, margelele, care puncteaza decorul intens geometrizat, cusute in game ce se asorteaza cu nuantele blanii de dihor, mergand de la negru prin maro spre galben auriu. De obicei, petelele de ierha – benzi brodate cu diferite motive cu fire de matase neagra si margele – nu sunt realizate de catre mesterul cojocar ci de anumite femei specializate in aceasta operatiune care dispun de un numar de modele notate pe hartie – mostre – acestea fiind mereu reimprospatate, uneori combinate conform dorintei viitorului posesor.

Pentru realizarea primului de dihor pentru o bondita, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinarile dispuse vertical, avand latimea de 13-15 cm sau mai mult, impodobind ‘poalele’ – partea de jos – ‘dinaintii’ – partile din fata, iar ‘manecile’ si ‘ciupagul’ – partea de la gat – se decoreaza cu resturile de blana nefolosite.

Cojocul, tipic zonei, se remarca prin scurtimea sa, de obicei nedepasind talia, cat si prin manecile lungi si stramte, ajungand de regula pana la varful degetelor. Uneori bondita cu dihori purtata pe dedesubt in zilele de sarbatoare din iarna depaseste poalele cojocului. Respectand ornamentica bonditei, se detaseaza de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel tesut. Daca bondita noua este imbracata, de obicei pentru prima data in zilele de Pasti sau, in cazul mirilor la nunta, cojocul este imbracat pentru prima data in ziua de Boboteaza.

Cojocarul confectioneaza, numai la comanda, si alte piese de port, printre care si bondita infundata care se incheie sub brat, fiind specifica lucratorului la padure, de asemenea, tot el coase si cojoacele de purtat, precum si caciulile. Sunt cunoscuti unii cojocari care monteaza curelele cu margele, depasindu-si astfel atributiile de baza, aceasta operatiune fiind specifica numai curelarului, care este specializat in aceasta lucrare, inainte de cel de-al doilea razboi mondial oferind spre vanzare – deci fara comanda – aceasta piesa de port.

Curelarii care montau curelele cu margele aveau la randul lor un cerc de femei specializate, fie in coaserea margelelor, fie in tesutul cu matase al acestora, ei realizand doar montarea propriu-zisa. Curelele amintite se incheie totdeauna prin trei catarame plasate sub capatul drept al curelei care mascheaza sistemul de prindere prin introducerea in banda verticala situata inaintea buzunarului.

La inceputul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau in perioada de iarna la gospodarii care aveau un numar mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate si folosite pentru confectionarea bonditelor, cojoacelor si a fuspelturilor. Hainele de sarbatoare se confectionau la atelierul cojocarilor.

In deceniile al patrulea si al saselea al secolului al XX-lea, unul dintre cei mai renumiti cojocari a fost Emilian Lucau, iar mai tarziu, dupa 1970, acest mestesug este continuat de Ovidas Cazac. In comuna au mai existat si alte persoane care cunosteau aceasta meserie, dar o practicau sporadic.

Dupa anul 1960, s-a trecut la confectionarea cojoacelor vopsite tip ‘Alain Delon’, insa pieile erau prelucrate dupa modalitati industriale specifice zonei Radauti sau Bistrita.